Amintiri din autism
La vîrsta de 3 ani, Radu a fost diagnosticat cu autism. Cînd l-am întîlnit prima dată, era în clasa a V-a, printre cei mai buni elevi. Am ascultat atunci fascinată amintirile lui din autism. Special la el e că, pe lîngă faptul că s-a vindecat de această afecţiune, ca urmare a unei terapii de care a beneficiat intensiv de la 5 la 7 ani, îşi aminteşte cum privea şi cum înţelegea lumea atunci cînd era autist.
Îl reîntîlnesc după cinci ani. E în clasa a X-a la unul dintre cele mai bune licee din Capitală. Încă îi place să schieze, să călătorească şi – la fel ca acum cinci ani – are multe de spus. Aşa că a căutat şi a găsit o nouă cale prin care să comunice cu cei din jur. Şi, mai ales, să se facă înţeles. A încercat cu desenul, dar s-a oprit la scris. De ce această nevoie de a fi înţeles şi de a spune cît mai multe lucruri? Poate pentru că în viaţa lui s-a schimbat cîte ceva. Trecerea de la o şcoală particulară la una de stat nu a fost uşoară, îmi spune chiar el. „Atitudinea tuturor e diferită. Aici, copiii parcă sînt toţi într-un tipar. La şcoala particulară, dacă erai diferit, puteai să te manifeşti diferit, individual. Nu trebuia să faci eforturi ca să fii ca ceilalţi. Iată, Picasso şi Dalí, dacă au aceeaşi temă a tabloului, să zicem peisaj de vară, tablourile lor sînt diferite. La şcoala particulară, fiecare îşi făcea tabloul cum voia. La stat – doi-trei copăcei, şi gata! Personalitatea fiecăruia nu e foarte importantă într-o şcoală de stat. Trebuie să te închini sistemului ca să supravieţuieşti.“
Mama lui Radu a ales să spună unora dintre profesori de problemele din copilărie ale lui Radu, tocmai pentru a le arăta că lucrurile se pot schimba. „Noi spunem că autismul poate fi recuperat şi că te poţi integra. Alţii spun că e o stare de care nu scapi niciodată, că totul e genetic. Dar multe lucruri – chiar şi stări – pot fi învăţate.“
Radu îşi aminteşte că, atunci cînd era mic şi i se aplica terapia ABA, a învăţat mecanic anumite sentimente. I se arătau poze cu oameni fericiţi şi cu oameni trişti. Acum, cînd se bucură sau se întristează, o simte din plin. Uneori, vrea să se bucure sau să fie trist singur. Pînă la urmă, toţi vrem asta cîteodată. Îşi aminteşte că nivelul maxim de izolare – aşa cum îl numeşte el – a fost prin clasa a VIII-a, cînd cîţiva dintre colegi rîdeau de el. Unul i-a spus odată că nu o să-şi găsească o iubită. „Nu merita să lupt cu ei“ – îmi spune. „Oricum, nu ar fi înţeles nimic, deşi aveau abilitatea să mă înţeleagă, dar e o abilitate pe care n-au folosit-o niciodată. Eram diferiţi. Aşa că îmi puneam căştile pe urechi şi ascultam muzică.“
Însă cine nu face asta, uneori?
În mintea lui Radu, lucurile şi aşa-numitele diferenţe sînt mai clare decît ne sînt multora dintre noi: „Evoluăm diferit. Avem un fond genetic diferit, educaţii diferite, folosim metode diferite, dar putem ajunge la acelaşi rezultat. Unele lucruri le fac în felul meu, special, dar le fac. De exemplu, nu prind mingea de baschet ca toţi ceilalţi, nici eu nu ştiu exact cum fac, dar o prind! Aşadar, fac lucrurile diferit, dar ajung la acelaşi rezultat ca ceilalţi. Înţeleg lucrurile la fel ca ceilalţi, doar că sistemul din spate pe care operez e diferit. De fapt, ce înseamnă diferit şi ce înseamnă firesc? “. „Face conexiuni extraordinare“ – îmi spune mama lui. „Pare neatent, uneori, dar e foarte atent şi ajunge la nişte concluzii surprinzătoare.“
Una dintre ele, chiar atunci cînd îmi vorbeşte despre diferenţe sau asemănări între oameni: „De exemplu, regimul comunist şi societatea germană, să zicem. Poate că autiştii sînt în prima categorie, adică în regimul comunist. Nu comunică prea mult cu alte societăţi, dar au capacitatea să înţeleagă, dacă sînt ajutaţi.
La un moment dat, aveam impresia că în viaţa mea se întîmplă zilnic fenomene paranormale. Ştiam din poze ce e maşina. Dar nu ştiam ce poate face o maşină. Vedeam că se mişcă, mă duce undeva… era un fenomen paranormal. Cele mai simple lucruri păreau aşa. Vedeam că mă mişc. Mama mă trăsese de mînă. Alt fenomen paranormal. Aceeaşi forţă dubioasă – mama – mă aşază pe scaun. În faţa mea, pe masă, erau lucruri pe care eu trebuia să le ingurgitez şi nu înţelegeam de ce. La mine ajungea, însă, energia cu care mi se spuneau anumite lucruri. Simţeam cînd o voce e blîndă sau cînd cineva mă repezea. Părinţii trebuie să ştie că un copil autist aude şi simte mai mult decît cred adulţii. Dar uneori ne comportăm ca şi cum nu ne-ar înţelege şi nu ţinem cont de sentimentele lui. Copilul îşi ia din atitudinea noastră mai mult decît credem. Şi are mai multe resurse decît credem“.
Atunci cînd era copil şi încă făcea terapia ABA, îi plăcea să facă la nesfîrşit trei lucruri: să închidă şi să deschidă uşa, să învîrtă roţile de la maşinuţele de jucărie şi să alerge. Sînt primele trei lucruri pe care a învăţat să le facă singur, atunci cînd creierul lui făcea asociaţii limitate. Îl fascina tot ce ţinea de mişcare. Şi acum, cînd se gîndeşte la ceva, merge de la un capăt la altul al camerei. Cade pe gînduri cînd începe să învîrtă nişte rotiţe şi, uneori, mai ordonează lucrurile de la mic la mare. Vi se pare ciudat? Pentru Radu, lucrurile sînt simple: „Fiecare încearcă să se simtă bine într-un fel. Iar dacă un autist se simte bine atunci cînd învîrte rotiţe sau cînd deschide şi închide uşa, care e problema? E modul lui de entertainment. Aşa ştie el să… have fun! În lumea lui nu există jocuri video gen Angry Birds, aşa că își creează modul propriu în care se simte bine cu lucrurile pe care le cunoaşte sau cu cele pe care ştie să le facă. E ca şi cum un om ar fi luat de un OZN şi dus pe o altă planetă. Pe acea planetă cunoaşte doar trei lucruri: creionul, fasolea şi agrafa – să zicem. Sau ştie să facă doar trei lucruri: să joace la păcănele, să înoate şi să se dea pe tobogan. Cu astea îşi creează el lumea lui, cu asta se simte bine, pentru că asta cunoaşte. Aşa şi noi. Lumea din jur e disperată: de ce fac doar trei lucruri?! Da, unii le facem la nesfîrşit, pentru că doar atît cunoaştem noi, nu înţelegem altceva. Mai tîrziu, poate mai învăţăm şi altele, dar pînă atunci ne jucăm şi ne distrăm cu ceea ce ştim noi. Astea sînt posibilităţile noastre“.
Scrisul a venit, firesc, ca o cale prin care să spună ce are de spus. Desenul, pe care l-a încercat la început, nu era suficient. Îmi spune că, de multe ori, cînd întreba pe cineva ce înţelege din desenul lui, nimeni nu spunea mesajul la care el se gîndise. Cu poezia crede că are o relaţie mai directă. Că se axează mai mult pe mesaj decît pe formă. Primele poezii le-a scris în clasa a VIII-a, la revista şcolii. Titlul uneia era puţin şocant: „Pute cu dorinţă“. Era vorba despre dorinţa de a căuta un prieten, despre o degringoladă interioară. O degringoladă despre care spune că a generat creativitate. „Oricum, în poeziile mele, e vorba despre partea nasoală, neplăcută a lucrurilor. Dar încerc să nu personalizez prea mult.“ Şi dorinţa de a se apropia de o fată pe care o plăcea a creat o poezie. Cartea arată, de fapt, cum vede Radu lumea şi care sînt trăirile lui. Are un titlu simplu: Gata, Acum, Niciodată, iar Radu îşi doreşte să doneze banii de pe această carte Centrului pentru Ajutorarea Copiilor cu Autism „Horia Motoi“, pe care părinţii lui l-au înfiinţat în urmă cu zece ani.
Liliana Nicolae este jurnalist la Radio Europa FM. A publicat recent cartea de reportaj Locuri, oameni, poveşti, Editura Casa de Pariuri Literare.
Foto: wikimedia commons
